De ce blog de fashion/lifestyle/blabla

Acesta este un articol scris acum doi ani jumate pe Calea Lactee, dar care poate servi foarte bine drept prim articol pentru acest blog. Chiar simt cumva ca fix asa trebuie sa incep aici, facand o punte simbolica intre cele doua case virtuale 🙂

Am mostenit de la mama, in primul si in primul rand, respectul/grija fata de haine. Am crescut intr-o perioada in care habar nu aveam ce este abundenta si in care „less is more” chiar era regula de baza. Am „mostenit” din perioada ei de studentie doua rochii crosetate, o pereche de pantaloni reiati roz, o geaca de piele intoarsa, facuta la Sibiu, parca, o pereche de sandale romane de la Fondul Plastic si o pereche de blugi evazati. Blugii nu mai sunt, i-am purtat aproape tot liceul, pana m-am saturat de ei, ca de mere padurete. Pantalonii roz au fost tinuti ca un obiect de arta in dulap, pana am realizat ca nu ma reprezinta deloc si i-am inapoiat proprietarei. inca ii mai are, si arata la fel de bine ca acum patru decenii.

Sandalele si geaca le am si acum si le port cu aceeasi mandrie. Sunt nitel roase, firul auriu s-a dus pe alocuri, insa au acea patina si acea valoare sentimentala indeajuns de mare incat sa le transforme defectele in calitati.

Nu va imaginati ca am ajuns sa venerez niste lucruri. Ca pana la urma, asta sunt si hainele: niste obiecte. Nu ma definesc, chiar daca fac parte din mine odata ce incep sa le port. Insa fiecare dintre ele are o poveste sau o importanta pentru mine si de regula intre imbracamintea mea si persoana mea trebuie sa existe o anumita doza de atractie pentru a ajunge sa o port.

O buna perioada de timp, starea mea sufleteasca a dominat alegerile mele in materie de vestimentatie.

In primul rand au fost lipsurile. Care, imediat dupa revolutie au fost inlocuite de un val de turcisme de un gust indoielnic. Da, am avut si eu partea mea de blugi prespalati si adidasi cu arici, motiv pentru care am ramas cu un pitic mare in ceea ce priveste blugii prespalati, atat de mare, incat nici pe Radu nu prea il las sa se imbrace cu mandrete de pereche de la Desigual, pe motiv ca, ati ghicit, sunt prespalati (nu stiu de ce l-am lasat sa si-i cumpere de la bun inceput, desi imi amintesc ca pretul a fost atunci decisiv).

Ulterior a fost mama mea, al carei stil, pe care l-as caracteriza ultraminimalist, il admir si in ziua de azi. Si o parte din garderoba are amprenta ei, fara doar si poate. Cu mama am batut primele magazine, cu mama am facut primele iesiri din tara si imi amintesc cum a ras sanatos de mine cand am intrat la un Pimkie, atrasa fiind de culorile vii si imprimeurile puternice. Am fost readusa rapid pe fagasul normal, si bagata intr-o repriza serioasa de shopping la Sisley si Benetton. Ce, puteam sa comentez? 🙂

Legat de acest aspect, unul din cele mai valoroase lucruri pe care le-am aflat in sesiunea de consultanta vestimentara cu Gabi Urda a fost ca cel mai bine e sa mergi singura la cumparaturi, ca orice alta persoana isi proiecteaza propriile preferinte asupra ta si iti sugereaza o tinuta sau alta in functie de propriul sau stil, nu de stilul tau. Deci, mitul prietenelor care merg la cumparaturi s-a dus pe apa sambetei odata cu discutia avuta cu Gabi. Tot atunci am realizat si faptul ca stilul mamei si-a pus amprenta puternic asupra mea si ca eu la randul meu, cand ii aleg fiica-mii, aleg ceea ce imi place mie, nu neaparat ceea ce i-ar placea sau i s-ar potrivi ei.

Cel mai puternic, insa m-a influentat relatia de la vremea respectiva. De la sfarsitul liceului si pana tarziu, dupa terminarea facultatii. Aproape sapte ani in care am ajuns sa port aproape numai negru. Mult negru. Ajunsesem chiar sa deosebesc zeci de nuante de negru, fiindca negrul, contrar a ceea ce credeti nu este singur pe lume. Eram in floarea tineretii si ma imbracam ca o doamna trecuta bine de prima tinerete, austera, sobra, cu linii clasice si in non culori. Nu va speriati, nu consider ca este nimic rau in a purta croieli clasice, simple, sobre si non culori. Insa este un semn serios de intrebare daca ajungi sa porti doar astea si inca nu ai implinit 25 de ani.

Mi s-a atras atentia? Da. Am ascultat? Nu.

A trebuit sa ies din relatia toxica pentru a-mi vindeca nu numai sufletul, ci si dulapul. In momentul de fata am haine negre, mi se pare ca nu ar trebui sa lipseasca din niciun dulap, insa le port arareori. E o culoare pe care o asociez mult prea mult cu ce am trait si mult prea mult cu iarna, frigul, vremea mohorata si ploaia (iar eu urasc din suflet iarna, frigul, vremea mohorata si ploaia), pentru a o mai purta des.

Am insa vreo trei sau poate chiar patru de variante de little black dress. LBD este acel item care te poate scoate din incurcatura la orice ora si la orice fel de eveniment si pe care l-as recomanda oricui. Dar cred ca ii voi dedica un articol special candva, deoarece merita.